Descrierea incompletă a puterii de la nivelul sistemului social. Importanța componentei de legitimitate a puterii (al doilea pas din secvența logică a eșecului)
Teoreticienii nefurnizând just viziunea de ansamblu asupra sistemului social și neidentificand just părțile acestuia, au determinat apariția unor Constituții nefondate pe echilibrul de putere dintre părțile reale ale sistemului social. Astfel, în societate, atât în capitalism, cât și în comunism, dar și în perioada post-comunistă, întotdeauna o singură parte a sistemului social a deținut puterea absolută, fără nicio deosebire esențială față de formele anterioare de sistem social (feudalism și sclavagism). Deoarece puterea absolută a deteminat coruperea absolută, noile forme de sistem social au avut aceleași probleme fundamentale că și precedentele.
Al doilea pas în secvență logică a eșecului unei forme a sistemului social, are la baza descrierea incompletă a conceptului de „putere”. În definirea puterii există două omisiuni fundamentale, care determina diferențe de netrecut între textele legiferate și realitatea socială percepută la nivel individual.
În primul rând, este o diferența majoră între puterile de la nivelul statului și puterile de la nivelul sistemului social. Puterile la nivelul sistemului social trebuiau să fie prioritare în Constituție față de puterile de la nivelul statului, dar în lipsa viziunii de ansamblu și în lipsa identificării părților sistemului social, populația administrată nu a mai sesizat lipsa descrierii puterilor la nivelul sistemului social.
La nivelul statului, cele trei puteri menționate în Constituția României sunt expresia teoriei separației puterilor în stat. Această teorie a fost o reacție împotriva monarhiei absolute, considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea absolută, considerându-se personificarea statului. Apărută în secolul Luminilor*), alături de alte teorii la fel de tulburătoare și penetrante, a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal și a abuzului de putere. Elaborată într-o perioadă în care nu apăruseră încă partidele politice și când principalele probleme erau de ordin instituțional, teoria separației puterilor a îmbătrânit. În aplicarea practică a teoriei au apărut nenumărate situații generatoare de erori sociale, fie datorită confuziei puterilor, fie datorită apariției diferitelor tipuri de separație, fie datorită concentrării puterii, situații care au condus, în cadrul regimurilor totalitare, la eliminarea conceptului și la promovarea tezei unicității puterii de stat. În pofida decalajului dintre declinul unei teorii – pentru că nu mai corespunde cu realitatea – și creșterea treptată a rezonanței sale sociale și a receptării sale de către populație, această teorie este astăzi, explicit sau implicit, în constituțiile tuturor statelor considerate democratice [2]. Este o teorie complet depășită de realitatea de la nivelul sistemului social.
La nivelul sistemului social, puterile se pot cu ușurință deduce indirect, din autoritățile existente, autoritatea fiind asociată părților care au dreptul de a folosi puterea pentru a determina comportamentul altor ființe (fig.2). La nivelul sistemului social, puterea devine autoritate când este legitimă, oficială și acceptată. Autoritatea statului este asociată acțiunii în regim de putere „publică” și este menționată de-a lungul întregii legislații. Autoritatea proprietarilor de resurse decurge din dreptul de proprietate pe care aceștia îl au asupra unor resurse, fapt care le conferă puterea de decizie asupra utilizării acelor resurse. Autoritatea părintească, deși este prima autoritate cu care ia contact ființă omenească, a fost menționată la nivel legislativ, abia după ce reprezentanții aleși au trebuit să ia în considerare existența în perioada post-comunistă a peste 350.000 de copii părășiți de „părinții” plecați după bani prin alte țări.
În al doilea rând, este o diferența majoră între puterile instituționale de la nivelul statului, precizate în legislație, și puterea de la nivelul aleșilor. În urmă procesului electoral, în realitate, dobândesc legitimitate aleși foarte concreți în lumea materială.
Bertrand Russel, a scris încă din 1938 în monografia să „Puterea” următoarele: „Conceptul puterii este fundamental pentru științele sociale, la fel cum conceptul de energie este fundamental pentru fizică.” Prin urmare, „puterea” există permanent la nivelul sistemului social și numai atunci când o persoană dobândește componentă de legitimitate a puterii, dobândește accesul la utilizarea restului componentelor puterii pentru a influență comportamentul altor ființe omenești, prin accesul la folosirea resurselor de la nivelul sistemului social. Eșecul unui sistem social apare că urmare a folosirii injuste a puterii de către reprezentanții aleși și nu datorită folosirii injuste a puterii de către instituțiile statului, deoarece nimeni nu își imaginează că o denumire de instituție sau o clădire sau un text de lege au voință proprie.
Sistemul social a apărut în istoria foarte îndepărtată a omului, odată cu crearea primei reguli de conviețuire socială. Atunci a fost și momentul apariției a ceea ce denumim în sistemul social „putere”. Pe măsură ce regulile nescrise sau scrise s-au înmulțit, această putere s-a ramificat și sofisticat într-o asemenea măsură, acoperind realități sociale din ce în ce mai complexe, încât nu a mai putut fi urmărită rațional la nivel individual și a fost simplificată simbolic până la un cuvânt, al cărui sens a fost mistificat. Există o literatură destul de vastă, care descrie elementele puterii, dar pentru subiectul acestui articol ne vom opri la doar câteva, esențiale la nivelul reprezentanților aleși: (tabel 1).
| Componentă a puterii cu rol de cheie către componentele care țîn de sistemul social | Componente ale puterii, care fac posibilă influențarea comportamentului altor persoane | Componente ale puterii, care determina direct influențarea comportamentului altor persoane |
| Legitimitatea | Informația | Recompensă |
| Expertiză | Coerciția |
Tabel 1 Componentele puterii la nivel de „reprezentant ales”
Având în vedere că nu este posibilă folosirea elementelor puterii sistemului social decât după dobândirea legitimității, deducem că, din toate elementele componente ale puterii, oricâte ar fi, cel mai important este elementul de legitimitate. Simplă justificare legală a poziției în arhitectură sistemului social oferă acces imediat la celelalte elemente ale puterii, facilitând capabilitatea de a influență comportamentul ființelor și regulile sistemului social, chiar în lipsa deținerii oricăror elemente precursoare ale puterii la nivel individual.
Acest fapt este extrem de important, deoarece, prin folosirea injustă, în interes de grup de putere și în afară oricăror doctrine politico-economice:
- – a informației și expertizei se creează discriminare în accesul la resursele publice ale sistemului social, mai ales când pentru această se folosește puterea instituției legislative;
- – a componenței de recompensare a puterii, se redistribuie legal, dar injust, resursele sistemului, în afară oricăror criterii de muncă, inteligență și performanță, mai ales când pentru această se folosește puterea instituțiilor executive;
- – a componenței de coerciție a puterii, se ajunge să fie folosită legal, dar injust puterea judecătorească.
Gestionarea transferului de putere de la populație la reprezentanții aleși se face prin intermediul sistemului electoral. Deoarece nu există descrierea sistemului social în întregul sau și deoarece nu sunt identificate părțile acestuia, sistemul electoral este corect, dar, doar din punctul de vedere al statului, nu și din punctul de vedere al sistemului social luat în întregul sau.
În realitate, procesul de transfer total al puterii de la populație la reprezentanții aleși, a fost complet compromis în cei 200 de ani, care au trecut de la Revoluția Franceză. S-a ajuns până acolo încât acest proces de transfer al componenței de legitimitate a puterii a fost transformat într-un spectacol public costisitor, pe care îl câștigă partea politică dețînătoare a celor mai mari resurse financiare și care atrage în cea mai mare măsură persoanele cu imagine publică charismatică (în special cântăreți, actori, moderatori media, oratori etc). Charismă este cel mai important element precursor al puterii, având importantă decisivă în influențarea rezultatului votării după modelul clasic. Este însă o diferența esențială între transferul de legitimitate la cântăreți charismatici, față de transferul de putere la personalități charismatice, care ajung să controleze aparate de represiune teroristă în cadrul unor regimuri charismatice și care ajung la abuzuri colective în interiorul propriei națiuni și împotriva altor națiuni [3].
Existența știrilor zilnice din mediul informațional privind actele de corupție, trădare, abuzuri sau de neimplicare a reprezentanților aleși, arată cu claritate că modalitatea prin care se obține, nu numai la nivel național, componentă de legitimitate a puterii a fost compromisă, în poziții cheie din sistemul social ajungând persoane lipsite de calitățile personale necesare. Deducem faptul că „puterea” deși există permanent, nu produce efecte decât atunci când este folosită, iar dacă persoanele care ajung să aibă acces la putere au o natură interioară inumană, produc suferințe ireversibile populației, imposibil de transmis prin cuvinte. Cu toate acestea, acest aspect nu face obiectului tematicii din prezentul articol. Ceea ce vom detalia, va fi procesul de obținere și de menținere a componenței de legitimitate la nivelul sistemului social.
*) Charles-Louis de Secondat, baron de Bréde et de Montesquieu